Omul a fost dintotdeauna fascinat de puterile supranaturale. Divinitatea, eroii sau creaturile diferite omului au umplut paginile cărților, au devenit personaje de referință ale filmului, ne-au captivat și ne-au îmbogățit imaginația.
„Legendele Olimpului”, de Alexandru Mitru, familiarizează tineretul cu legendele istoriei antice a lumii, din vremea când şi realităţile cele mai fireşti constituiau un mister, altfel inexplicabil decât prin existenţa unei puteri supranaturale şi atotputernice, întrupată într-o fiinţă, pentru o mai apropiată înţelegere.
Legendele lui Alexandru Mitru reprezintă o naraţiune a preistoriei şi istoriei antice, cu zei, cu eroi şi sângeroase conflicte între ei, făcută cu talent şi cu putere de evocare, astfel încât legenda să capete tărie de adevăr, de întâmplare de mari proporţii, a cărei memorie a ajuns până în zilele noastre.
Structurată în două părți (intitulate reprezentativ „Zeii” și „Eroii”), lucrarea lui Alexandru Mitru dezvăluie faptele legendare ale unor personaje mitologice din vechea Grecie. Volumul I tratează geneza și evoluția zeilor, pe când volumul II se ocupă de eroi.
Volumul I – Zeii:
Panteonul grecesc (la greci și la romani panteon însemna templu consacrat cultului tuturor zeilor; cuvântul face referire la totalitatea divinităților din credința vechilor greci) cuprinde numeroase figuri divine. Aceste zeități de prim rang sau secundare sunt prezentate de Alexandru Mitru în primul volum „Zeii”. În jurul lor s-au înfiripat multe povești. Pe unele dintre acestea scriitorul le face cunoscute în cartea sa.
Doisprezece zei olimpieni erau în fruntea ierarhiei divine: Zeus (cel mai puternic dintre nemuritori), Hera, Atena, Poseidon, Demeter, Apollon, Artemis, Hermes, Afrodita, Ares, Hefaistos, Hestia. Dar nu putem să-i uităm nici pe Hades și Persefona sau pe Eros.
Despre toți aceștia dar și despre alții aflăm în volumul „Zeii” din „Legendele Olimpului”. Romanii au cucerit în întregime teritoriile grecilor în anul 27 î. Hr., dar a rămas celebră afirmația poetului roman Horațiu: Graecia capta ferum victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul prizonier”). Romanii s-au lăsat seduși de cultura grecilor și și-au însușit zeitățile lor, schimbându-le doar denumirea: Zeus a devenit Jupiter, Hera – Juno, Atena – Minerva, Poseidon – Neptun, Demeter – Ceres, Apollon – Apollo, Artemis – Diana, Hermes – Mercur, Afrodita – Venus, Ares – Marte, Hefaistos – Vulcan, Hestia – Vesta, Hades – Pluto, Eros – Cupidon.
Volumul II – Eroii
Lectura „Eroilor” nu este tocmai uşoară şi nici nu inspiră bună dispoziţie. Nici vieţile eroilor nu au fost uşoare. Ei par mereu într-o căutare frenetică de probleme care mai de care mai încâlcite şi nesuferite. Doar Ulise mai recurge la câte un truc ca să se bage apoi, într-un fel copilăresc şi de neînţeles, în bucluc. Violenţa, dramatismul, tensiunile şi capriciile zeilor alcătuiesc parcă un convoi militar alături de care eroii păşesc brav pe câmpul de luptă. Şi încă o veste oarecum proastă: finalul nu este ca-n poveşti: „şi au trăit fericiţi…”. Este valabil poate doar pentru Perseu, care a trăit aşa cu soaţa sa, Andromeda, până când au ajuns constelaţii sau poate pentru vicleanul, dar familistul Ulise. Mai toţi eroii însă au parte de o moarte violentă, sunt agresaţi şi agresează. Ei par nepăsători în faţa morţii fiind mai degrabă interesaţi de felul cum trăiesc: demn şi curajos. Şi în acest chip devin biruitori, nemuritori. Vechii greci îi cinsteau cu jertfe, la fel ca pe zei, le închinau serbări, le-au construit temple.
„Eroii”, în versiunea lui Alexandru Mitru, constituie şi o bază foarte accesibilă de documentare pentru diferite domenii de interes prin notele sale explicative. Reprezintă un punct de plecare motivaţional pentru alte lecturi şi studii. Astfel aflăm cum legenda unui loc, evoluţia sa în plan mitic, ascunde fapte istorice, nu mai puţin răsunătoare, deşi lipsite de motivaţiile specifice unei legende. Asedierea şi cucerirea Troiei s-au petrecut aievea, dar în realitate, la mijloc, au fost raţiuni strict economice; căpeteniile statelor ahee nu s-au asociat pentru a repara imaginea unui rege ofensat de un aventurier ce-i sedusese şi răpise soţia, pe frumoasa Elena. Intenţia acestora a fost să intre în posesia unor bogăţii însemnate pe care le deţineau aşezările troiene.
Alexandru Mitru a întinerit „Legendele Olimpului”, le-a dat suflul proaspăt al limbii şi talentului său, făcând din ele simboluri de totdeauna ale năzuinţei omului de a se depăşi pe sine. El a umanizat personaje devenite de mult statui, a creat fiinţe din simple simboluri, a apropiat viaţa zeilor şi a eroilor legendari, de noi, cu temperalităţile şi calităţile lor supranaturale, cu urile şi dragostea care se naște totuşi şi în ei, căci chiar și zeii au fost creaţi după chipul şi asemănarea noastră.