Whitney Houston: creşterea şi descreşterea unei voci de excepţie

Whitney Houston, o voce pe care New York Times a descris-o, la un moment dat, drept “de neegalat”, s-a stins din viaţă la numai 48 de ani. În urma ei rămâne o carieră prodigioasă, milioane de discuri vândute, foarte multe hituri, dar şi, asemenea altor superstaruri, amintirile unor probleme care, într-un final, au doborât-o definitiv.

Whitney s-a născut într-un mediu perfect pentru muzică: fata cunoscutului cântăreţ de gospel Cissy Houston, vară cu Dionne şi Dee Dee Warwick, alte două cântăreţe cunoscute, iar faimoasa Aretha Franklin i-a fost naşă. A cântat încă de mică, în corul bisericii, apoi a făcut backing vocals pentru Chaka Khan pe melodia “I’m Every Woman”, un cântec pe care, mai târziu, în 1992, avea să-l reînregistreze sub nume personal şi pe care l-a transformat într-unul dintre cele mai mari hituri ale sale.

În 1983, Whitney a fost remarcată într-un club de noapte din New York în care cânta la momentul respectiv de către Clive Davis. Acesta urma să-i devină mentor şi apropiat pentru tot restul vieţii. În fapt, când a murit, Whitney era aşteptată chiar la o petrecere organizată de Clive Davis, un party premergător premiilor Grammy.

Albumul ei de debut, care i-a purtat numele, s-a lansat în februarie 1985 şi a atras numai recenzii pozitive, Rolling Stone, de exemplu, catalogând-o drept cea mai bună nouă voce din industrie. Tot vocea ei, pe cât de frumoasă, pe atât de impunătoare, în combinaţie cu succesul albumului şi cu frumuseţea artistei au transformat-o instant într-un star naţional. 

Cântece precum How Will I Know, I Wanna Dance With Somebody, Saving All My Love For You sau The Greatest Love Of All i-au grăbit ascensiunea, dar Whitney a făcut pasul următor în anii ’90, când imaginea ei a atins, probabil, punctul maxim. 

În fapt, două cântece au fost cele care i-au marcat explozia. Pe 27 ianuarie 1991, Whitney a cântat, la SuperBowl, imnul naţional al Statelor Unite ale Americii, în ceea ce a fost considerată a fi cea mai spectaculoasă performanţă din istoria cunoscutului eveniment. 79 de milioane de telespectatori a atras momentul imnului, iar maniera în care l-a cântat i-a atins la suflet pe americani. Versiunea lui Whitney pentru “The Star Spangled Banner” a fost lansată apoi ca single, ajungând în TOP 20 Billboard. Cântecul a fost relansat şi după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2011, încasările fiind donate în scopuri caritabile.

A doua lovitură dată de Whitney a fost coverul făcut pe cântecul lui Dolly Parton, “I will always love you”, înregistrat pentru “Bodyguard”, filmul cu Kevin Costner în care Houston şi-a făcut şi debutul într-o producţie cinematografică.

Cântecul, care i-a permis artistei să-şi pună mai bine ca niciodată în valoare vocea, a devenit un hit internaţional care a rezistat cu brio trecerii anilor. S-a vândut în 10 milioane de exemplare, aducându-i premiul Grammy pentru albumul anului şi cea mai bună voce feminină. Soundtrack-ul a fost, de asemenea, denumit cel mai bun album al anului.

Lansarea “Bodyguard” a coincis şi cu începutul unei serii de evenimente care au ciobit din imaginea aproape perfectă a lui Whitney. Căsătoria ei cu Bobby Brown, un cântăreţ de R&B cu o alură de băiat rău, a fost primul dintre ele. Relaţia celor doi a devenit rapid subiectul preferat al tabloidelor. Brown, un pasionat al vieţii de noapte, a avut o serie de probleme cu legea, servind şi câteva porţii de închisoare. Certurile dintre cei doi au escaladat nu o dată, la fel şi zvonurile potrivit cărora Bobby Brown o înşela frecvent, iar cântăreaţa a început să găsească alinare în droguri. Dacă pe plan profesional, Whitney a reuşit să îşi păstreze succesul până spre finalul anilor 90, dincolo de muzică comportamentul ei începuse să ridice multe semne de întrebare. N-a lipsit mult până când vânzările au început să scadă, ba chiar vocea să dea semne de oboseală.

În 2000, cântăreaţa a câştigat al şaselea ei Grammy, fiind, de asemenea, denumită “artista deceniului”. Tot în acelaşi an însă, ea a fost arestată pentru posesie de marijuana, acuzaţiile fiind, ulterior, retrase. Deja era începutul sfârşitului.

Cea mai serioasă lovitură în imaginea lui Whitney a fost dată chiar de artistă. Prezenţa ei într-un reality-show de prost gust, “Being Bobby Brown”, a dezvăluit publicului faţa nevăzută şi deloc plăcută a cuplului, dar şi a lui Houston în particular. 

Într-un interviu acordat lui Diane Sawyer, în 2002, Whitney recunoştea consumul “ocazional” de droguri. În acelaşi interviu, cântăreaţa lansa o frază care a rămas faimoasă: “Cel mai mare rău sunt chiar eu. Sunt fie cel mai bun prieten al meu, fie cel mai mare duşman”.

Anii următori au fost groaznici. A divorţat de Bobby Brown în 2007, dar Houston arăta din ce în ce mai rău, n-a mai reuşit să lanseze ceva memorabil, ba chiar începuse să aibă probleme în a-şi termina rarele apariţii în concerte, sfârşind prin a fi fluierată de către fani. Într-un interviu acordat în 2010 lui Oprah, Whitney spunea că a scăpat de dependenţa de droguri, după cele două perioade petrecute la reabilitare. În 2009, după o lungă absenţă, ea lansa “I look to love you”, primul ei single după şapte ani.

În ultima perioadă, ea lucra la o tentativă de relansare a carierei. Filma pentru “Sparkle”, remake-ul unui film din 1976, o producţie programată pentru lansare în luna august. 

Îi supravieţuieşte o fată, Bobbi Kristina, şi dragostea şi admiraţia a milioane de fani care îi vor păstra imaginea aşa cum a fost în punctul maxim al carierei artistei: încântătoare.