Robert Turcescu: “Cred cu tărie că, uneori, Dracul şi Dumnezeu fac cu schimbul”

Condeiul, camera de luat vederi sau microfonul din studioul unui post de radio au fost de-a lungul timpului “martori” în ascensiunea lui Robert Turcescu. Nu era suficient. Nu se simțea pe deplin împlinit. Așa că s-a întors la chitară, prima sa dragoste. Turcescu a pus bazele formaţiei Casa Presei şi are de gând ca, prin muzică, să “uite de tot şi de toate”. Ziaristul a acceptat propunerea WeRock de a dialoga deschis despre muzică, presă, politică, viață, carieră și planuri ascunse.

Cum se face că v-aţi întors la prima iubire, muzica, după 14 ani?
Nu uiţi niciodată prima iubire. Tot timpul am simțit că îmi lipseşte ceva, dar nu-mi dădeam seama despre ce e vorba. Am căutat tot felul de variante de înlocuire, cum ar fi mountain bike-ul sau alte sporturi. Şi, în urmă cu doi ani, s-a întâmplat să văd în raftul unui magazin o chitară Fender. Pe la 16 ani eram îndrăgostit de astfel de instrumente şi cântam pe o copie de Fender Statocaster. Mi-am făcut cadou chitara respectivă. Apoi am cumpărat un efect de chitară, apoi un amplificator, încă un amplificator şi din nou un efect. Atunci am realizat că aveam tot echipamentul pe care mi l-am dorit cândva.

Ce a urmat?
Apoi, evident, mi-am dorit să şi cânt. Mi-am întrebat niște amici din presă, și ei pasionați, dacă nu vor să se apuce să cânte organizat. Şi am întâlnit un entuziasm nebun la ei. Acum ne strângem acolo unde am eu o staţie de producţie, care era iniţial pentru televiziune, Cum producţia de televiziune s-a dus dracului, am transformat-o într-o sală de repetiţii. Acolo ne întâlnim de trei ori pe săptămână şi uităm de tot şi de toate.

O să încercați să câştigaţi și bani din muzică?
Probabil că într-o zi vom câştiga şi nişte bani. Ideea este ca oamenii din acest proiect să nu fie obligaţi să se întreţină cântând. Astfel, vom putea cânta pe sume modice, dar şi pe cifre onorabile, dacă vom primi oferte. Dar nu am plecat cu ideea de a face bani, până acum suntem pe minus.

Este un avantaj pentru trupa Casa Presei faptul că dumneavoastră vă bucuraţi de o mare notorietate?
Categoric, dar nu sunt sigurul care se bucură de acest lucru. Sigur că Turcescu este în faţă, mi-am asumat povestea asta şi simt că lumea este curioasă cum cânt. Am întâlnit oameni care au spus că abia mă aşteaptau să revin pe scenă. Acum câţiva ani, Brenciu mi-a zis într-o doară: “Nu te mai ţine mult. Tu ai chef să cânţi, te văd prin cluburi, aproape de scenă”. Așa e, nu scapi niciodată de atracția care există între cel care de pe scenă şi publicul lui. E o chestiune extraordinară, pe care nu o întâlneşti în nici un alt domeniu.

Cum era artistul Robert Turcescu în anii ‘90 faţă de cel de acum?
”Artist” e mult spus. Aveam plete, blugi rupţi, lanţuri… tot arsenalul unui heavy-metalist, pentru că iubeam Judas Priest la vremea respectivă. După apariţia albumului “Painkiller” mi-am spus că mai bun de atât în materie de heavy metal nu se poate. Și cred că am avut dreptate.

Oamenii vă percep drept un tip dur şi foarte serios la televizor. Nu vă este teamă că s-ar putea să fiţi catalogat la fel şi pe scenă?
Am citit cândva că marea tristețe a unui om este când se ia prea în serios. Apoi am început să reflectez la cum sunt eu de fapt. Eu nu mai sunt de mult ăla de la televizor atunci când merg pe stradă. Vreau să mă îmbrac cum vreau eu când ies la plimbare, dacă îmi vine să cânt să o fac, sau dacă mă duc cu cel mic să nu am nici o problemă în a mă da pe tobogan cu el. La fel şi cu cântatul, mulţi erau ironici şi-mi ziceau să rămân la televiziune. “Eşti praf cu muzica, Turcescule!”, mi-au transmis, iar alţii mi-au spus “Renunţă la televiziune, rămâi  muzica!”. Mă distrează, dar în total au fost mai multe cometarii favorabile.

Cum a fost primit single-ul “Ce-mi pasă mie”, piesă care a beneficiat şi de un videoclip?
A fost primit ok. Nouă ne place si dacă le place si altora e perfect. Si mai important este că am auzit-o fredonată. Iar testul cel mare au fost copiii. Fiica mea a reţinut refrenul din prima, iar cel mic, care are doi ani şi jumătate, se uita pe iPad şi până nu se termină melodia nu se mişca din faţa ecranului.

Trupa Casa Presei va cânta doar live?
Evident că nu vom face playback. Vom face chiar o ediţie unplugged în studioul Radio România Actualități. Putem să cântăm live, nu e nici un fel de problemă. Doar la “Cronica Cârcotaşilor” nu am cântat live, pentru că aparatura din studiou nu ne permitea.

Cum vi se par hit-urile care se ascultă la posturile comerciale de radio şi în cluburi?
Sunt 1001 de experimente, unele îmi plac. Dar cred că se exagerează când e vorba de rolul maşinii în producţia muzicală, şi când spun maşină, mă refer la calculator. Uneori îmi e dor de o notă falsă a lui Hendrix, sau de imperfecţiunea unei bătai pe tobă. Totul este strict lucrat pentru a se vinde şi pentru a fi în topuri. Treaba asta anulează autenticitatea creaţiei.

Cum vi se pare fenomenul Inna?
Inna nu e un artist, ci un produs care beneficiază de o expunere mediatică foarte mare şi care a avut parte de câteva compoziţii adaptate pieţei. Dacă la un moment dat nu o mai nimereşte, nu o să reziste. Înţeleg că are nişte onorarii fabuloase, dar am mai avut experimente de genul acesta, gen O-Zone sau Akcent. E o diferenţă între artiştii adevăraţi şi Inna. Din păcate pentru ea, nu ştie să cânte la altceva decât la microfon.

“Presa de la noi se va duce dracului”

Se poate face o paralelă între ce se întâmplă în muzica românească şi presa de la noi?
Nu. Industria muzicală din România se dezvoltă, se schimbă, se internaționalizează. În schimb, presa de la noi e în groapă. În găleată. Mass-media este într-un declin accentuat şi chiar dacă unii spun că ne vom reveni, eu spun că nu va fi aşa. Presa se va duce dracului. Tabloidizarea va fi excesivă în anii care vor urma, publicul va migra din televiziune spre Internet, presa scrisă va muri fără glorie.

Şi, cu toate astea, aţi avut o tentativă să puneţi pe picioare postul de Radio Sport Total FM…
Eu mi-am dorit să am un radio al meu încă de când am început să fac genul acesta de presă. Din păcate, nemafiind ancorat în managementul de radio al ultimilor ani, nu mi-am dat seama cât de slabă este piaţa. E catastrofală, e dezastruoasă. Bugetele de publicitate au început să fie mai mici decât cele din online, mă refer la radiourile de nişă. Nu vorbim despre Radio ZU sau Europa FM. Eşti la coada cozilor bugetului de publicitate. Aşa că ori faci o aventură, așa cum am făcut eu, aducând bani de acasă timp de 6 luni, ori te gândeşti că ar fi fost frumos dacă ar fi mers. Dar n-a fost să fie în cazul meu şi rămân cu sentimentul că măcar am încercat.

V-aţi gândit să vă retrageţi?
M-am gândit de nenumărate ori şi m-aş fi retras de tot în ultima vreme.Dacă nu voi mai face televiziune, am să mă orientez spre lucruri conexe comunicării, cum ar fi consultanţa, PR-ul sau creaţia în zona de comunicare. Nu ştiu să fac altceva. M-am gândit să-mi deschid o cârciumă, să mă asociez în diverse afaceri, dar nu mă pricep.

Când aţi vrut să renunţați la televiziune?
Când am plecat de la Realitatea TV. Mi-am spus de multe ori că n-am să mă duc să lucrez pentru Voiculescu. Era ca şi când aş fi plecat de la dracu şi aș fi dat de tac-su. Presa scrisă era în groapă aşa cum e şi acum. Radiourile erau extrem de preocupate de latura comercială şi am zis: Unde să mă duc? Să scriu pe blog? Am venit la B1, pentru că m-am gândit că presiunea pentru performanţă nu o să fie foarte mare şi că nu mi se va cere sa îl bat pe Gâdea. Lucrurile s-au schimbat între timp şi va veni vremea în care vom bate şi Antena 3.

Spuneaţi că presa este la pământ. Vă simtiţi responsabil şi dumneavoastră pentru acest declin?
Şi eu, la fel ca şi alţi colegi putem fi făcuţi responsabili pentru starea bizară în care se afla mass-media. M-am străduit mult să schimb lucrurile, dar e foarte greu. E dificil într-o lume în care se comandă de sus. Şi eu nu am vrut să-mi ordone cineva.

”Dacă ajungeam la şefia TVR concediam 2.000 de oameni”

Care este povestea cu şefia TVR? E adevărat că aţi fost propus?
Da. Din păcate, TVR a ajuns un buzunar din care se fură în permanenţă şi a devenit un azil pentru indivizii care vor să se retragă undeva la un loc călduţ, să primească un salariu bunicel şi să nu muncească. Eu, dacă aş fi ajuns acolo, aş fi declarat societatea falimentară şi aş fi scos-o la bursă. Ulterior, o transformam în societate pe acţiuni. În plus, din cei 3.000 de angajaţi din care muncesc pe bune doar câteva sute, aş fi concediat 2.000 şi rămâneam cu 1.000, cu care m-aş fi putut bate de la egal la egal cu televiziunile comerciale.

Acesta a fost motivul pentru care nu ați ajuns la conducerea postului public?
Nu ştiu acest lucru, dar eu am pus o serie de condiţii care nu mi-au fost acceptate.

Cât timp aţi dedicat jurnalismului ca să ajungeți unde sunteţi acum?
Am muncit mult. Păi, în cei 17 ani de presă, nu am avut niciodată mai puțin de două locuri de muncă în același timp. Mai ales după ce am divorțat. Făceam de toate. Colaboram cu diferite publicaţii, făceam radio până când a venit oferta pentru Realitatea. La vremea respectivă, câştigam 500 de dolari de la Europa FM, unde eram redactor-şef. Nu vroiam să fac televiziune. Dar când mi-a propus un salariu de 1.500 de dolari, am zis că accept fără să stau pe gânduri.

Soarta?
Totul are legătură cu contextul, dar trebuie să te şi agiți, să te interesezi, să cunoști lumea şi, până la urmă, să vii în întâmpinarea norocului. Cred cu tărie că, uneori, Dracul şi Dumnezeu fac cu schimbul.

Ce nu este plăcut în meseria de ziarist?
Faptul că uneori trebuie să te comporţi ca un ticălos şi să stai de vorbă cu oameni pe care poate că îi urăşti sau i-ai urât la un anumit moment.

Aţi rămas dator cu ceva televiziunii?
A fost un schimb reciproc. Am muncit de mi-au sărit capacele, am tras ca un disperat ani de zile pentru televiziune. Nu fac parte din categoria care spune “vai, televiziunea mi-a dat ceea ce mi-am dorit”. Televiziunea mi-a dat mult din punct de vedere financiar şi profesional pentru că şi eu i-am dat ei. A fost un schimb absolut echitabil. Inclusiv în ceea ce privește banii. Am produs pentru staţiile de televiziune poate de patru ori mai
mult faţă de cât am încasat.

”L-aş fi sprijinit şi pe Stalin în dauna lui Năstase”

Ce vi se reproşează cel mai des pe plan profesional?
Unii spun şi astăzi că l-am sprijinit pe Băsescu. Ceea ce e şi adevărat. La momentul confruntării cu Năstase l-aş fi sprijinit şi pe Stalin, numai să nu ajungă Adrian Năstase preşedinte. Iar dintre Geoană şi Băsescu, opțiunea era evidentă. În plus, pe Geoană nu ai cum să-l votezi, ar fi fost o tristeţe. Nu poți să pui ştampila pe un asemenea personaj. Alţii îmi reproșează că sunt de dreapta. Da, sunt, pentru că atunci când eu am “deschis ochii” spre lume, în jurul meu se scanda “Iliescu apare, soarele răsare”. Nu am cum să fiu ataşat de social-democraţia la care s-au alăturat foştii comunişti. Am prins momentele în care Iliescu îl fugărea pe Rege pe autostradă, am prins mineriadele…

Aveţi de gând să intraţi în politică?
Depinde pentru ce. Dacă aş găsi un proiect care să mă anime, să mă stârnească, să mă facă să visez la împlinirea lui şi aş constata că singura cale de a-l duce la împlinire ar fi să intru în politică, aş face-o fără ezitare. Nu toţi oamenii din Parlament şi Guvern sunt nişte nenorociţi ticăloşi, unii dintre ei îşi doresc să facă lucrurile cum trebuie.

Spuneţi-mi un lucru care nu s-a mai spus despre dumneavoastră.
Am de gând să joc într-un film şi sunt tot mai aproape să-mi împlinesc acest vis.

Casa Presei – Ce-mi pasă mie