Andrei Gheorghe: “Dacă intru într-un local şi sunt trei cretini la o masă, mai devreme sau mai târziu vor ajunge în conflict cu mine”

Andrei Gheorghe este perceput ca fiind tipul pe care nu ai vrea să-l deranjezi în nici o situaţie. E Dumnezeul aroganţei. Un Bad Boy etern. I-a făcut pe toţi proşti. A cântat cu Paraziţii. A avut dosar penal pentru consum de droguri. Probleme cu poliţia. A pozat crucificat. La figurat, dar şi la propriu. A făcut radio, tv. A făcut scandal. A scris. A inspirat, a atras ca un magnet.  Le-a făcut pe toate. Acum spune că s-a schimbat. “Numai boii persistă, e suspect să nu te schimbi”. Totuşi, de ce l-ai deranja? Nu pare cea mai prietenoasă persoană din lume. Nici nu e. Poate pentru un interviu? Hm, şi la el acasă. Deja e delicat. Dar am mers acasă la Gheorghe şi am vorbit cu el vrute şi nevrute. Despre protestele din România, despre presă, despre proşti, despre poliţie, despre probleme. Despre Gheorghe.

De ce acceptaţi să acordaţi interviuri doar la dumneavoastră acasă?
Mmmm… că-s leneş. Eu nu prea ies din casă. În plus, îmi place să primesc vizitatori. Bunică-mea, la un moment dat, îmi spunea că sunt două feluri de oameni: oameni care se duc în vizită şi oameni care primesc. Eu fac parte din ultima categorie, îmi place să primesc.

Ziaristului pe care l-aţi primit în casă i se întâmplă foarte rar, dar prezenţa dumeavoastră îi dă o stare de tensiune. Oare de ce?
Pentru că ziaristul acesta ştie că, dacă va face o greşeală, o să-l taxez. Aşa cum eu, dacă voi face o eroare, aştept să fiu taxat la rândul meu.

De ce vă cataloghează lumea drept arogant?
Ăăăă… pentru că sunt.

A fi arogant e o calitate?
Dacă prin “aroganţă” înţelegem tupeu, atunci nu e o calitate. Sau este un skill vicios de supravieţuire în România. Dacă “aroganţa” e bine controlată şi este rezultatul unor păreri spuse răspicat, e ceva cu care ceilalţi din jur trebuie să se obişnuiască.

Cum este Andrei Gheorghe, varianta 2012?
Sunt atent. Atent la orice. Stau la pândă. Pot spune că m-am schimbat de-a lungul timpului, dar e vorba de calitatea schimbării. Numai boii persistă, e chiar suspect să nu te schimbi.

“Avem ceea ce merităm, dar întotdeauna credem că merităm mai mult”

Ce părere aveţi despre protestele din ultima perioadă?
Noi, românii, suntem rezultatul unor proteste. Noi nu putem să privim aceste manifestaţii fără simpatie. Ele ne-au adus pe noi aici. Ne-au făcut să fim ceea ce suntem: “o haită de derbedei, de huligani, care a incendiat magazine şi a pus în pericol ordinea de stat”. Ăsta e un citat din ’89. Ai grijă să nu spui acelaşi lucru în 2012…

Aţi mers să manifestaţi în Piaţa Universităţii?
Am fost tentat să ies. Am dat o tură pe acolo. Am o stare… mă simt ca un trădător. E ca şi cum aş fi simpatizat cu Iliescu pe vremea mineriadei, pentru că mitingul în sine nu mă atrage. E frig. Stau acasă şi mă uit la el. E un fel de revoltă populară, fiecare vine şi îşi strigă durerea proprie, frica.

Ce e diferit la cei care protestează acum faţă de oamenii care ieşeau în stradă în anii ’90?
Lumea era mult mai aprigă şi mai rudimentară în ’90. Azi suntem mai sofisticaţi, mai europeni. În plus, traseul în care poporul spune ce vrea şi apoi se face s-a pierdut. Clasa politică era o trompetă populară care urla încontinuu. Ei se adunau într-un fel de FSN. Şi strada emitea mii de idei în spaţiul public, multe dintre ele tâmpite, dar şi foarte multe inteligente.
Acum, noi ce facem? Am pierdut legătura cu ţara. Am dat statul pe mâna unei clase politice pe care am construit-o niţel greşit. Noi i-am condamnat pe politicieni la lupta pentru putere. Şi noi gratificăm de fiecare dată pe cei mai competitivi indivizi din bazinul luptei pentru putere. Avem ceea ce merităm şi întotdeauna credem că merităm mai mult. Şi există mereu un motiv, că m-a pârât vecinul, că n-am avut noroc în viaţă, că mai ştiu eu ce, pentru care primim mai puţin.

Un episod memorabil este când l-aţi avut invitat pe domnul Boc în emisiune şi a căzut în platou. 
Ar fi fost o tragedie. Mai ales atunci. Pentru că domnul Boc era o tânără strălucitoare speranţă, viitor politician de calibru al PD-L ului. Domnul Boc era văzut în acea perioadă cam cum e acum Ciohodaru de la Iaşi.

V-aţi gândit să intraţi în politică?
Nu, niciodată. Trebuie să faci rău ca să obţii puterea.

Dar nici nu puteţi să spuneţi că aţi făcut numai bine.
Nicidecum. Eu am făcut rău. Am avut putere, am dorit putere, am acumulat putere, am făcut rău… dar e la fel ca povestea cu schimbarea. Dacă decizi să rămâi acolo îţi dai seama că ai devenit un cârnat şi ţi-ai încălcat principiile în care credeai. Şi brusc devii altceva. Accepţi să fii un om care are ceasuri de 60.000 de euro la mână. Vai, ce soarta grea! Nu-i plâng pe cei puternici. Doar încerc uneori să-i pun la locul lor.

Cum?
Fiind ceea ce sunt eu. Uite, în faţa unui miliardar eşti întotdeauna tentat să bagi mâna în buzunar, să fii mai amabil ca de obicei. O parte a minţii tale îţi spune: “Cine ştie, poate îţi face cadou un milion de dolari”. Alta parte spune: “Hai, mă, da-o dracu!”. Trebuie să realizezi că îţi este egal indiferent care este funcţia lui. Nu are de ce să-ţi fie teamă.

Ce relaţie aveţi cu Divinitatea?
Nu am nici un fel de relaţie. Nu pot să am o relaţie cu ceva ce nu există. E interesant, nu? 

Poate. E altceva spre deosebire de mine. Eu cred şi nu cercetez.
În ce să cred? În ceva ce nu există? Sunt necredincios, dar am fost credincios, în timp ce tu eşti credincios, dar n-ai fost necredincios. Aşa că eu pot să vorbesc, că am experienţă.

Vă este frică de ceva?
Evident. De nenumărate lucruri. Mi-e teamă de albine că bâzâie şi mă înţeapă. Albinele dau din aripi cum dă o femeie din mâini. Dar nu mi-e frică de păianjeni. Nu-i aşa că sunt o sumă de contradicţii?

Ce vă face deosebit?
Eu am numele. Fiecare are numele său. Prin nume ne identificam. Prin nume spunem tot ceea ce am făcut o viaţă întreagă.

Chiar aşa. Aţi fost vreodată dezamăgit că aveţi un nume atât de comun?
Normal, îţi dai seama că şi eu am fost un adolescent care îşi dorea să se cheme Juande Ramos, sau Ramon Calderon sau Branco.

Toate sunt nume din fotbal. Sunteţi şi microbist?
Ba da… cum să nu? “Haideţi pe ei, haideţi pe ei, haideţi pe ei, pe mama lor!” sau “Luptă, Steaua!, Luptă, Steaua!”.

Mergeţi şi la meciuri?
Nu prea, că e inconfortabil. Când ajung pe stadion, vorbesc cu multă lume şi văd prea puţin meciul.
 

“Mie Monica Tatoiu îmi e simpatică, dar de ce îşi dă cu părerea despre orice?”

Aţi lucrat în mass-media ani buni. Mai are presa vreo şansa să o scoată la capăt?
Dar de ce vorbeşti aşa? Când eşti atât de pesimist eşti sortit ratării. Discursul tău plângăcios conţine incapacitatea ta de supravieţuire. Doar cei mai buni supravieţuiesc în orice nişă şi orice sector. Vor mânca mai puţin, dar vor supravieţui. Habar nu am care va fi viitorul presei: Internet, televizor, ecrane portabile etc. Dar mereu va fi nevoie de conţinut de calitate. 

Mai citiţi ziare?
Pe print nu, doar pe online. De când mi-am cumpărat iPad am terminat definitiv cu print-ul.

Mulţi spun că nimic nu se compară cu plăcerea de a răsfoi un ziar.
Aşa e. E un act foarte fizic. Şi, dacă e să ne ducem la un răsfăţ maxim, hai să ne gândum cum ar fi îmbrăcat într-un halat opulent, cu picioarele pe geamul hotelului din Amsterdam, în timp ce mănânci o brioşă şi citeşti un ziar. Asta e o stare care s-a dus. Vin alte timpuri.

Aţi făcut atât radio, cât şi televiziune. Ce v-a plăcut mai mult?
Radio, pentru că este cel mai sincer, cel mai drept, cel mai rapid. Şi face ceea ce continui să cred că este esenţa comunicării.

Mergeţi ca invitat la diferite emisiuni.
Da, şi nu-mi place acest lucru. Îmi e tot mai jenă pentru că trebuie să emit şi să ascult opinii. Deseori, eu nu am nici o părere despre ce se discută acolo. Mie Monica Tatoiu îmi e simpatică, dar de ce îşi dă cu părerea despre orice?

Cu ce este diferit Andrei Gheorghe de la televizor faţă de cel din viaţa de zi cu zi?
Sunt fardat. În rest, sunt acelaşi.

Aţi făcut mulţi bani din TV?
Sigur că da. Mai mulţi decât aş fi putut spera vreodată. A fost o perioadă foarte bună. Exact ca a tuturor românilor. În acea perioadă mi-au crescut veniturile. Eu fac parte din clasa mijlocie, aia care nu a existat, care abia a început să apară şi care a fost lovită cel mai greu de criză. E acea clasă care este ocupată cu supravieţuirea. Ei sunt ăia care muncesc azi în România în continuare.

S-a zis că aţi avut pile când aţi  intrat în televiziune.
Bă, tu te auzi ce mă întrebi? Da, măăă, i-am dat 200.000 de mii de euro lu’ Sârbu într-un plic. Hai, mă, ce naiba! Pila e scuza celor cărora nu le iese nimic. E la fel cu… “n-am avut noroc”. Cu atât mai mult cu cât vorbim de departamentul privat, acolo unde e vorba de bani. Hai să-ţi zic ceva: dacă vreunul dintre copii mei doreşte să facă televiziune, este foarte probabil să pun mâna pe telefon şi să sun un prieten să-i zic: “Bă, do this shit for me!”. Şi, de asemenea, e foarte posibil ca prietenul meu să-mi spună: “Da, mă, nu-i problemă. Trimite fata încoace”. Dar dacă nu e bună, nu o să reziste. Asta cu “e bun, dar nu îl vede nimeni” e aşa un românism… Lumea e ceva mai dreaptă decât credem.

“Noi le-am arătat americanilor cum se fac virale pe Internet înainte să fie nebunia de acum” 

Aţi lăsat presa pentru o afacere cu clinici private. Merge treaba?
Cum să nu. Foarte bine chiar.

Nu v-aţi gândit să investiţi într-un post de radio?
Ba da, normal. Dar e foarte complicat ca tu să centrezi, tu să pasezei… O iei razna. Sunt multe roluri în acelaşi timp şi nu ştiu dacă aş face faţă. Cum să am un post de radio în care eu să nu fiu DJ?

Aţi fi ca Gigi Becali la Steaua. Dacă dă banii, vrea să alcătuiască şi echipa.
Exact. D-aia prefer ca atunci când fac un lucru să-l fac bine.

Ce este urât în a fi Andrei Gheorghe?
Dinţii.

Asta când vine vorba de fizic, dar în rest?
E greu cu poliţia.

Îi aveţi duşmani pe oamenii legii.
Dacă intru într-un restaurant şi sunt trei cretini la o masă, mai devreme sau mai târziu vor ajunge în conflict cu mine. Prostu-mpunge. Încă nu sunt înţelept să-i las în pace. Aş vrea să fiu, dar nu sunt.

Aţi lovit un invitat în platoul emisiunii.
Evident că a fost regizat. Ce este important este că a îndoit netul şi că este un produs de care sunt foarte mândru şi România ar trebui să fie mândră. Noi le-am arătat americanilor cum se fac virale pe Internet înainte să fie nebunia asta care e acum.

Mai spuneţi-mi de povestea asta cu Poliţia.
Nicio plângere depusă de mine nu a fost rezolvată. Niciodată. Mi-a fost spartă maşina, casa… Faci 1.000 de declaraţii şi ştii că e o bătaie de cap şi că nu vei primi niciodată ce ai pierdut. Poliţia nu va recupera niciodată niciun bun. Relaţia românului cu poliţia pe parcursul vieţii e foarte simplă: ei te bat. De ce? Că eşti mic şi joci fotbal unde nu trebuie, sau te bat că ai călcat iarba. Apoi te bat că eşti în discotecă, te bat că eşti drogat, după care nu te mai bat, îţi iau şpagă. Te-ai făcut ceva mai mare. Şi apoi te întrebi dacă nu cumva toţi poliţiştii or fi corupţi.

Aţi făcut în viaţă lucruri de care vă este ruşine?
Sigur, foarte puţine, dar sunt. Pe acestea le regret şi încerc să le indrept. Evident, dacă îmi aduc aminte de ele. Dacă nu îmi aduc, zic “eeee… am uitat!”.

Vă place că sunteţi perceput ca un tip dur?
Da, este un compliment la adresa masculinităţii tale. Te simţi mândru şi arogant.